Cotidianul, Dansul, intre lectia civica si manifestul politic

Indreptandu-ma spre Teatrul National ca sa vad "Pasarea de foc", nu-mi inchipuiam ca voi pleca emotionata si cu ochii umezi.

Pasarea de foc

Ce putea fi interesant la un spectacol de amatori? Datele generale se cunosc deja: 100 de copii romani din medii diferite, cu dotari fizice diferite, din Bucuresti, Brasov si Sibiu; un proiect initiat de doamna Monique Gruber, sotia fostului ambasador al Germaniei la Bucuresti (2003-2006), presedinta Asociatiei "Jungen Rumänien eine Chance", pus in practica cu sprijinul companiei "If Magic" si cu suportul a neasteptat de multi sponsori si al autoritatilor centrale si locale (in treacat fie spus, ce bucurie sa auzi un diplomat strain vorbind bine romaneste, relativ fluent si corect gramatical!); o echipa artistica alcatuita din coregrafii Royston Maldoom (Anglia), Josef Eder (Germania), asistati de "contemporana" Irina Roncea, columbiano-germana Martha Hincapié si foarte tanara Oana Rotariu (care va fi facut legatura cea mai directa cu dansatorii "aspiranti").

In mod evident, Royston Maldoom are vocatia muncii cu amatorii si viziunea in spatiu a grupurilor mari. S-ar zice ca are si o predilectie pentru partiturile lui Igor Stravinski (documentarul "The Rythm Is It!" din 2005, care i-a adus o mare popularitate, surprinde, printre altele, proiectul "Sarbatoarea primaverii", realizat cu 250 de copii si Filarmonica din Berlin). In plus, si-a dobandit o experienta consistenta lucrand in Croatia, Africa de Sud, Zimbabwe sau Georgia, in general in zonele de conflict. De fiecare data, in proiectele sale, dimensiunea sociala a fost prioritara in sensul constientizarii potentialului latent in majoritatea indivizilor si al oferirii impulsului de care tinerii au nevoie pentru a se exprima prin creatie si interpretare.

De altfel, "potential artistic" este notiunea-cheie in "community dance", concept nu doar necunoscut, ci si greu de inteles intr-o societate unde voluntariatul si munca in folosul comunitatii sunt doar incipiente, iar strainii care ne apreciaza se (pre)ocupa de noi mai mult decat noi insine.

"Pasarea de foc", suita simfonica de la a carei premiera cu Baletele Ruse ale lui Serghei Diaghilev se implineste aproape un secol, prezinta de la primele acorduri o scena plina de copii, unii dintre ei cu o plastica nativa deosebita. Povestea e regandita simplificat, in cheia visului – ceea ce ii confera circularitate –, si redusa la cercul familiei: Pasarea e totodata aleasa Printului Ivan, si impreuna alcatuiesc minunea de parinti, a caror dragoste risipeste amenintarea raului intruchipat de Kascei; in visele copilului se intalnesc prietenii, jocurile, infruntarile, sperantele si esecurile de-o clipa...
Daca din punct de vedere coregrafic nu se pot spune lucruri deosebite, regizoral Royston Maldoom are propuneri simple si eficiente, de o sugestivitate directa si percutanta (mingile, legaturile elastice, podul, aripa etc). Remarcabile sunt functionarea grupurilor, dezvoltarea memoriei motrice a tinerilor interpreti (care pana cu vreo doua luni in urma nu aveau nici un fel de notiuni despre dans sau teatru) si obisnuirea lor sa asculte si sa auda o muzica nu foarte simpla, nu foarte "patrata" si sa o urmeze. Desi pasii sunt elementari (mers, alergare, rostogoliri, sarituri), se simte acea asumare ce se produce in urma intelegerii sensului implicit.

Fara indoiala, pentru micii artisti este un moment de glorie al copilariei lor (ce grozav e sa fii solist, la doar cativa anisori, intr-un spectacol de dans pe scena Teatrului National!) si genul de eveniment care te marcheaza pe viata. Dincolo de modelarea de traiectorii individuale, in jocul de-a dansul si de-a teatrul adevarat cea mai importanta este insa continuitatea, preluarea si propagarea ideii – o altfel de forma de arta angajata, pe care societatea romaneasca abia incepe sa o descopere.

Autor:Vivia Sandulescu